"Eram studenta in anul III la Facultatea de Teologie, cand o colega a venit la mine (stiind cat de mult iubesc copiii si cat imi place sa lucrez cu ei) si m-a rugat sa ajut o prietena de-a ei, care are un copil "mai agitat si neatent", mi-a spus ea, si careia i s-a recomandat ca o persoana din afara familiei sa lucreze cu fiul sau. Mi-a spus ca stie ca am experienta cu copiii ( am terminat liceul pedagogic,in cadrul practicii pedagogice am lucrat si cu copiii cu deficiente de intelect) si ca stiind cata rabdare am, eu sunt cea mai in masura sa o ajut. Nu mi-a dat prea multe detalii, mi-a spus doar ca stie ca ma voi descurca si ca trebuie sa fac o fapta buna si sa imi ajut aproapele. Un lucru important insa, pe care mi-a fost dat sa il descopar singura, a fost faptul ca Mihai (asa il cheama pe copil), elev in clasa a VI-a pe atunci, era diagnosticat cu ADHD.
In fine, m-am dus la "interviu", am stat mult de vorba cu Mihai si cu mama lui, si, la prima vedere, copilul parea atat de inocent si dornic sa invete, stia ca sansele sa treaca clasa ii sunt foarte mici daca nu este ajutat de cineva, asa ca m-a rugat insistent sa ii accord sansa pe care mai toti i-o refuza. Nu ma interesa ce mi se spunea de cei din jur"ai grija, nu te duce, o sa iti manance zilele…" Ce trebuia sa fac: sa il supraveghez la teme, sa invatam impreuna, sa ii explic ce nu a inteles.... Initial mergeam 3 zile pe saptamana, mai apoi 5, in fiecare dimineata.
La inceput, de dragul meu, se straduia sa faca toate temele, sa invete, incerca sa imi demonstreze mie ce voia de fapt sa isi demonstreze lui insusi (ca poate mai mult decat cred cei din jur). Stateam mult de vorba cu el, pentru ca, aproximativ la 20-30 minute, cand vedeam ca oboseste, faceam cate o pauza de recreere, si atunci imi povestea cum e la scoala, cum il privesc profesorii, cum se intelege cu mama lui, cu colegii…Asa am aflat ca "la ore, desi ridica mana sa raspunda, profesorii il ocoleau, pentru ca e agitat si vorbeste in timpul orei, si il ascultau numai cand vor ei, si de cele mai multe ori atunci nu e pregatit, si ia note mici"; colegii, pentru simplul fapt ca se manifesta asa la ore, tot timpul il intaratau sa faca "nebunii" si el in inocenta lui le facea, si chiar daca de multe ori, vina nu ii apartinea, el era cel pedepsit de toti. Datorita faptului ca mama lui se saturase de cate ori il mutase disciplinar din scoala in scoala, deja rabdarea sa ajungea la limita. De multe ori il ameninta ca daca mai face prostii pe mine nu o sa ma mai vada, ci va veni altcineva sa il ajute la teme, si ca il va muta la internat pt copiii cu probleme. Mihai mergea des la biserica, si se intelegea foarte bine cu parintele, se spovedea destul de des, se impartasea, si dupa aceea erau mai linistiti, si el si mama lui. Insa de multe ori, din cauza celor din jur, isi punea intrebari existentiale, nu intelegea de ce trebuie sa mearga la scoala, intr-un loc unde e chinuit efectiv de colegi, unde nimeni nu ii e prieten ci toti il considera o jucarie de manipulat; de ce Dumnezeu, despre care a invatat atatea inca din frageda pruncie, nu il ajuta si pe el, si il lasa sa faca tot ce face…de ce nu il opreste. De multe ori avea tendinta sa nu mai creada in El, si sa isi faca propriile legi. Pentru a avea prieteni, era in stare de orice. Intr-o zi a spart geamul unei masini, ca sa ii demonstreze unui coleg ca face ce ii spune si ca merita sa fie prietenul lui. In inocenta lui, nu isi dadea seama cat rau isi facea lui insusi si celor din jur, tot ce isi dorea e sa aiba prieteni, dar toti il ocoleau, pentru comportamentul lui.
In tot acest timp, incercam din greu sa il mentin pe linia de plutire la scoala, sa ii aduc argumente de ce trebuie sa invete si de ce are nevoie sa termine scoala, de ce trebuie sa aiba un comportament moral echilibrat… El era insa deja prea dezamagit de scoala, si de cei pe care ii considera prieteni, si orice incercare a mea de a mai face ceva era in van. Cu toate acestea aveam rabdare, si chiar daca de multe ori era enervant in comportament, niciodata nu lasam sa se vada. Ramaneam in continuare calma si cautam solutii…Solutii sa il conving sa mearga la scoala(incepuse sa chiuleasca), sa invete(nu mai gasea niciun rost sa invete).. Am asistat de cateva ori la certuri intre el si mama lui, si am observat ca atunci cand era nervos, facea lucruri urate, vorbea foarte urat, trantea usi, rupea lucruri, spargea… Cand se linistea isi dadea seama, si ii parea rau, dar unele lucruri nu se mai puteau repara. In acea perioada a fost internat o luna in spital, pentru ca doctorii isi dadeau seama ca era un pericol pentru propria-i persoana si pentru familie. Cand s-a intors a terminat cu bine clasa a VI-a, reusind sa treaca in clasa a VII-a. In vara aceea a stat 3 luni la o manastire, loc in care s-a simtit iubit, confortabil si in care a simtit ca are prieteni. Cand s-a intos insa la scoala…totul a revenit la "normal". Din pacate eu nu l-am mai putut ajuta, intrucat m-am angajat undeva si dimineata eram ocupata. Doar seara mai veneam din cand in cand sa il mai ajut la teme. Si atunci mi-am dat seama ca baiatul devenise mai agresiv, incepuse sa chiuleasca din ce in ce mai mult, incepuse sa minta, si…in final, a pierdut anul.
Ce sa spun, am citit mult despre ADHD, pentru ca incercam sa inteleg ce anume il determina pe copil sa reactioneze asa, cum poate fi ajutat… Am intrebat psihologi..dar mare lucru nu am aflat. Despre ADHD se stiu foarte putine lucruri. Pana acum 2 ani, daca nu mai insel, ADHD nici macar nu era socotita boala la noi in tara. Din contra, toata lumea ii cataloga pe acesti copiii drept "prea rasfatati si prost crescuti" si ca parintii sunt de vina.. Din pacate, iata ca exista! Si daca noi nu facem nimic… atunci cine? Ce ne-am face daca propriul nostru copil ar fi diagnosticat cu ADHD? Cum ne-am simti daca am fi marginalizati si exclusi de oriunde?
Pentru mine aceasta experienta trait ape propria piele a fost foarte trista, am ramas profound impresionata de caz, si imi pare rau ca nu stiu ce sa fac mai departe. Probabil ca daca mi-ar fi povestit cineva nu as fi crezut… dar iata ca exista! Si noi stam nepasatori..."
In fine, m-am dus la "interviu", am stat mult de vorba cu Mihai si cu mama lui, si, la prima vedere, copilul parea atat de inocent si dornic sa invete, stia ca sansele sa treaca clasa ii sunt foarte mici daca nu este ajutat de cineva, asa ca m-a rugat insistent sa ii accord sansa pe care mai toti i-o refuza. Nu ma interesa ce mi se spunea de cei din jur"ai grija, nu te duce, o sa iti manance zilele…" Ce trebuia sa fac: sa il supraveghez la teme, sa invatam impreuna, sa ii explic ce nu a inteles.... Initial mergeam 3 zile pe saptamana, mai apoi 5, in fiecare dimineata.
La inceput, de dragul meu, se straduia sa faca toate temele, sa invete, incerca sa imi demonstreze mie ce voia de fapt sa isi demonstreze lui insusi (ca poate mai mult decat cred cei din jur). Stateam mult de vorba cu el, pentru ca, aproximativ la 20-30 minute, cand vedeam ca oboseste, faceam cate o pauza de recreere, si atunci imi povestea cum e la scoala, cum il privesc profesorii, cum se intelege cu mama lui, cu colegii…Asa am aflat ca "la ore, desi ridica mana sa raspunda, profesorii il ocoleau, pentru ca e agitat si vorbeste in timpul orei, si il ascultau numai cand vor ei, si de cele mai multe ori atunci nu e pregatit, si ia note mici"; colegii, pentru simplul fapt ca se manifesta asa la ore, tot timpul il intaratau sa faca "nebunii" si el in inocenta lui le facea, si chiar daca de multe ori, vina nu ii apartinea, el era cel pedepsit de toti. Datorita faptului ca mama lui se saturase de cate ori il mutase disciplinar din scoala in scoala, deja rabdarea sa ajungea la limita. De multe ori il ameninta ca daca mai face prostii pe mine nu o sa ma mai vada, ci va veni altcineva sa il ajute la teme, si ca il va muta la internat pt copiii cu probleme. Mihai mergea des la biserica, si se intelegea foarte bine cu parintele, se spovedea destul de des, se impartasea, si dupa aceea erau mai linistiti, si el si mama lui. Insa de multe ori, din cauza celor din jur, isi punea intrebari existentiale, nu intelegea de ce trebuie sa mearga la scoala, intr-un loc unde e chinuit efectiv de colegi, unde nimeni nu ii e prieten ci toti il considera o jucarie de manipulat; de ce Dumnezeu, despre care a invatat atatea inca din frageda pruncie, nu il ajuta si pe el, si il lasa sa faca tot ce face…de ce nu il opreste. De multe ori avea tendinta sa nu mai creada in El, si sa isi faca propriile legi. Pentru a avea prieteni, era in stare de orice. Intr-o zi a spart geamul unei masini, ca sa ii demonstreze unui coleg ca face ce ii spune si ca merita sa fie prietenul lui. In inocenta lui, nu isi dadea seama cat rau isi facea lui insusi si celor din jur, tot ce isi dorea e sa aiba prieteni, dar toti il ocoleau, pentru comportamentul lui.
In tot acest timp, incercam din greu sa il mentin pe linia de plutire la scoala, sa ii aduc argumente de ce trebuie sa invete si de ce are nevoie sa termine scoala, de ce trebuie sa aiba un comportament moral echilibrat… El era insa deja prea dezamagit de scoala, si de cei pe care ii considera prieteni, si orice incercare a mea de a mai face ceva era in van. Cu toate acestea aveam rabdare, si chiar daca de multe ori era enervant in comportament, niciodata nu lasam sa se vada. Ramaneam in continuare calma si cautam solutii…Solutii sa il conving sa mearga la scoala(incepuse sa chiuleasca), sa invete(nu mai gasea niciun rost sa invete).. Am asistat de cateva ori la certuri intre el si mama lui, si am observat ca atunci cand era nervos, facea lucruri urate, vorbea foarte urat, trantea usi, rupea lucruri, spargea… Cand se linistea isi dadea seama, si ii parea rau, dar unele lucruri nu se mai puteau repara. In acea perioada a fost internat o luna in spital, pentru ca doctorii isi dadeau seama ca era un pericol pentru propria-i persoana si pentru familie. Cand s-a intors a terminat cu bine clasa a VI-a, reusind sa treaca in clasa a VII-a. In vara aceea a stat 3 luni la o manastire, loc in care s-a simtit iubit, confortabil si in care a simtit ca are prieteni. Cand s-a intos insa la scoala…totul a revenit la "normal". Din pacate eu nu l-am mai putut ajuta, intrucat m-am angajat undeva si dimineata eram ocupata. Doar seara mai veneam din cand in cand sa il mai ajut la teme. Si atunci mi-am dat seama ca baiatul devenise mai agresiv, incepuse sa chiuleasca din ce in ce mai mult, incepuse sa minta, si…in final, a pierdut anul.
Ce sa spun, am citit mult despre ADHD, pentru ca incercam sa inteleg ce anume il determina pe copil sa reactioneze asa, cum poate fi ajutat… Am intrebat psihologi..dar mare lucru nu am aflat. Despre ADHD se stiu foarte putine lucruri. Pana acum 2 ani, daca nu mai insel, ADHD nici macar nu era socotita boala la noi in tara. Din contra, toata lumea ii cataloga pe acesti copiii drept "prea rasfatati si prost crescuti" si ca parintii sunt de vina.. Din pacate, iata ca exista! Si daca noi nu facem nimic… atunci cine? Ce ne-am face daca propriul nostru copil ar fi diagnosticat cu ADHD? Cum ne-am simti daca am fi marginalizati si exclusi de oriunde?
Pentru mine aceasta experienta trait ape propria piele a fost foarte trista, am ramas profound impresionata de caz, si imi pare rau ca nu stiu ce sa fac mai departe. Probabil ca daca mi-ar fi povestit cineva nu as fi crezut… dar iata ca exista! Si noi stam nepasatori..."
Prof. Marilena R.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu