Arhiva Subiecte de interes "Profesor de sprijin"
Cat de responsabila este, in Romania, integrarea copiilor cu cerinte educative speciale ( CES ) ?Publicat 12 Ianuarie 2009
Subiecte de interes:
Cerinte Educative Speciale,
Copii cu CES,
Dizabilitati,
Invatamant integrat,
ISJ Iasi,
Politici incluzive,
Profesor de sprijin,
Scoala integratoareCopiii cu CES (Cerinte Educative Speciale) reprezinta, de cativa ani buni, o realitate a scolii de masa. Scosi la lumina din institutiile in care ii condamnase sindromul perfectionist al comunismului, au intrat, imediat dupa Revolutie, in preocuparile tuturor factorilor de decizie si conducere pe probleme educationale, incepand din varful ministerului si terminand cu birourile ingramadite ale inspectoratelor. Si aici, insa, ca in multe cazuri cu iz romanesc, existenta lor e mai mult statistica, rezolvarea problemelor acestora mai mult teoretica, preocuparea reala pentru fiecare dintre ei mai mult ideatica decat concreta, astfel incat e greu de apreciat in ce masura se actioneaza la presiunile pretentiilor de europenizare sau, dimpotriva, dintr-un interes real asupra integrarii si adaptarii lor la societatea in care traim.
Copiii cu cerinte educative speciale – un concept complex si eterogen
Munca unui cadru didactic presupune, prin natura ei, interactiunea cu grupuri mari sau relativ mari de elevi. Urmarind evolutia scolara si sociala a grupului, profesorul sau invatatorul lucreaza, de fapt, cu o suma de individualitati, fiecare dintre acestea prezentand un mod particular de situare in lume. De multe ori, el este cel care identifica elevul cu probleme speciale si-si adapteaza actul didactic la capacitatea acestuia de perceptie. Ceea ce, pentru altii, ar putea trece drept „violent”, „obraznic” sau „slab la invatatura”, „neatent” sau „dezinteresat”, in ochii celui de la catedra are o altfel de reprezentare si indica, in multe cazuri, ca este vorba de un copil cu CES. „Cerintele speciale sunt de mai multe tipuri”, explica Maria Condurache, o invatatoare a carei clasa integreaza doi astfel de copii, dar cu probleme mai usoare. „La nivel intelectual, sunt copii ramasi in urma, dar si copii cu o dezvoltare intelectuala peste medie. La nivel fizic, sunt copii cu dizabilitati motrice si senzoriale. La nivel psihic, sunt copii la care procesele psihice nu se incadreaza in manifestarile specifice varstei. Sunt si alte tipuri de deficiente, care tin de mai multe domenii in acelasi timp. Toate aceste categorii au nevoie de un tratament special in sala de clasa. Copiii cu CES reprezinta o categorie extrem de eterogena, care solicita cadrul didactic intr-o masura foarte mare. Trebuie precizat ca, in limbajul cotidian, prin copii cu CES se intelege acea categorie de copii care are nevoie de un tratament educational special pentru a atinge nivelul minim de dezvoltare si ca numai specialistii considera copii cu CES si copiii superior dotati, care depasesc cu mult media varstei lor”.
De la izolarea fortata la integrarea necontrolata
Trebuie inteles ca „problemele speciale” nu reprezinta o inventie a celor aproape 20 de ani de post-comunism. Copii cu diverse tipuri de deficiente existau si inainte, doar ca mai putin „vizibili”, intr-o societatea educata in spiritul necunoasterii si intolerantei. „Acesti copii erau, in mare parte, institutionalizati in asa numitele scoli speciale, in care erau amestecati laolalta copii cu nevoi educationale foarte diferite”, isi aminteste Maria Condurache, dupa 12 ani de activitate didactica in timpul regimului comunist. Astazi s-a trecut de la izolare la integrare, proces necesar, pozitiv ca intentie, dar la fel de aleatoriu si necontrolat. „La modul teoretic, la putini ani dupa Revolutie, au inceput sa apara tot felul de idei in sprijinul scoaterii copiilor cu CES din institutii specializate. Unii, cei povenind din familii responsabile, au fost intr-adevar adusi in scolile de masa, scoli nepregatite sa-i primeasca asa cum trebuie. Scoala in care lucrez a integrat astfel de copii, fara sa aiba psiholog, logoped sau profesor de sprijin. Astfel, a fost scolarizat un copil cu autism, alti copii cu
ADHD(deficit de atentie), cu deficiente senzoriale si motrice. Asadar, consider ca, dupa 18 ani de la Revolutie, in esenta ei situatia nu este schimbata. Copiii integrati cad exclusiv in sarcina cadrului didactic care ii are in clasa si care trebuie sa faca o activitate simultana, pentru care nu este nici pregatit, nici platit in vreun fel”, considera interlocutoarea noastra.
Comunicarea scoala-familie: un aspect important
Privita ca solutie unica pentru materialul uman „recuperabil” sub aspect socio-educational, integrarea necesita atenta analiza a mai multor aspecte – de la identificarea corecta a problemei elevului pana la stabilirea unei strategii, prin colaborarea dintre scoala, familie si cadrele specializate. In special in zonele rurale, atitudinea parintilor acestor copii variaza direct proportional cu eterogenitatea deficientelor acestora. „Unii accepta de la inceput, fiind constienti ca un ajutor de la o persoana pregatita nu poate decat sa le faca bine, altii nu accepta, de teama sa nu fie lezata deminitatea copilului si a familiei. Unii nu recunosc situatia respectiva, altii sunt complet nepasatori, in general familiile dezorganizate si parintii dezinteresati”, precizeaza Maria Condurache, pe baza experientei acumulate in anii petrecuti la catedra si a situatiilor cu care s-a confruntat. In plus, un factor care descurajeaza familia este dificultatea intocmirii dosarului personal al copilului, etapa care necesita timp, rabdare si o buna informare in prealabil.
O lacuna din sistem
Daca esti institutor, ai in clasa copii cu CES si vrei sa soliciti un profesor de sprijin, trebuie sa te prezinti cu copii in cauza, la inceputul anului scolar, in fata unei comisii de evaluare multidisciplinara, formata, in principiu, din psiholog cu aviz de libera practica din partea Colegiului psihologilor din Romania, pedagog, psihopedagog si asistent social. Chiar si in acest caz, nu e intotdeauna o certitudine ca cererea va fi aprobata. Presupunand ca ai avut noroc si reusesti sa obtii sprijinul necesar pentru acesti copii, prioritar este invatamantul primar, rare sunt cazurile in care profesorul de sprijin lucreaza constant si cu elevi de gimnaziu (mai degraba sporadic si la cererile directorilor anumitor scoli). „La noi, profesorul de sprijin s-a ocupat numai de copii din ciclul primar”, confirma Maria Condurache. „La ciclul gimnazial, profesorii ii trateaza diferentiat, dar fara a avea o programa adaptata. Prin urmare, statutul lor de copii cu CES inceteaza. La testarile nationale, ei primesc aceleasi subiecte ca si ceilalti. Desi am fost supraveghetor la teza cu subiect unic, nu am primit niciodata subiecte speciale pentru acesti copii”. Ar exista si la gimnaziu o procedura, si anume intocmirea unui Plan de interventie personalizat pentru principalele discipline de studiu, in cadrul caruia fiecare profesor sa stabileasca un numar de obiective pe care crede ca le poate atinge copilul cu CES. Dupa o anumita perioada, in urma unei evaluari, se va stabili daca au fost atinse sau nu obiectivele propuse, iar cele care nu au fost atinse se reiau. In majoritatea scolilor, insa, nici nu se poate vorbi de un asemenea plan. Atunci profesorul poate opta pentru o abordare personala, alocand cateva minute din ora acestor copii, timp in care ceilalti elevi rezolva sarcini de munca inependenta. Din punct de vedere practic, nu exista totusi timp suficient pentru a lucra cu elevii cu CES in mod corespunzator. Si daca fisele de lucru din clasa si evaluarea se fac in functie de capacitatile acestora, la un examen national ei trebuie sa atinga cerinte minimale standardizate pentru elevul asa-zis „normal” si care nu sunt aceleasi cu posibilitatile lor.
Perfectionarea cadrelor didactice din unitatile scolare integratoare
Din informatiile furnizate de Inspectoratul Scolar Judetean Iasi, la nivelul judetului Iasi exista 492 de elevi inclusi in programul de integrare cu servicii educationale de sprijin in 49 de unitati integratoare din mediul rural si urban (Iasi, Pascani, Harlau, Targu Frumos si Podu Iloaiei) si inca 1397 institutionalizati in scolile speciale, la care se adauga elevii de la Scoala de Arte si Meserii nr. 41 din penitenciar. Cu siguranta ca mai sunt si altii, in afara statisticilor, chiar daca societatea are tendinta sa-i califice ca atare numai in cazuri evidente si, eventual, confirmate de un diagnostic medical. Indiferent daca scoala este recunoscuta sau nu ca fiind scoala integratoare, personalul didactic trebuie sa fie pregatit, cu atat mai mult acolo unde statutul are o conotatie oficiala . „Dat fiind eterogenitatea problemelor, s-ar impune ca invatatorul sa urmeze un curs de de perfectionare, in concordanta cu problema pe care o are elevul sau, ceea ce nu se prea intampla. Legislatia nu obliga invatatorul sa urmeze un asemenea curs. Daca o face, se intampla din propria lui initiativa”, admite si Maria Condurache. Interesandu-ne ce posibilitati li se ofera celor interesati, am aflat ca oferta de cursuri a Casei Corpului Didactic este destul de bogata. Ca sa dam numai cateva exemple, exista cursuri referitoare la „Educatia incluziva – modalitati de diminuare a esecului scolar”, „Deficienta senzoriala multipla / surdocecitatea”, „Dezvoltarea practicilor incluzive in scoli”, „Programe de educatie de la egal la egal pentru activitatile de prevenire”, „Tulburarile limbajului oral / scris. Eficientizarea conlucrarii dintre educator-invatator-logoped” si asa mai departe. Faptul ca acestea exista nu inseamna si ca ele au o buna promovare la nivelul fiecarei institutii sau ca toti profesorii sunt informati periodic cu privire la optiunile pe care le au.
„In Romania nu exista scoli incluzive in adevaratul sens al cuvantului”
Este concluzia unui document emis in 2007 de catre Organizatia pentru Cooperare Economica si Dezvoltare, intitulat „Politici in educatie pentru elevii in situatie de risc si pentru cei cu dizabilitati din Europa de sud-est”. Conform acestui raport, in sistemul de educatie romanesc exista trei forme de invatamant integrat: clase compacte de elevi cu deficiente integrate in scoli obisnuite, grupe de 2-3 elevi cu deficiente integrati intr-o clasa obisnuita si elevi intregrati individual in clase obisnuite, cea mai des uzitata forma de integrare fiind integrarea individuala in clase obisnuite in scolile de masa cele mai apropiate de domiciliul elevului – „De fapt, vorbim mai mult de o integrare fizica decat de una reala. Serviciile de sprijin sunt insuficiente si ineficiente atat pentru copiii cu CES si familiile lor, cat si pentru cadrele didactice, copiii si familiile copiilor din scolile de masa”. Dupa prevederile metodologiei existente, poate fi normat un profesor de sprijin / itinerant la 8-12 copii cu deficiente usoare si medii sau la 6-8 copii cu deficiente severe / asociate, dar statutul sau este neclar, presupune atributii care ar putea fi realizate de alti specialisti (logoped, psiholog, consilier scolar), nu exista facilitati privind transportul acestuia in scoala integratoare, nici nu sunt foarte multe resurse umane disponibile in acest domeniu care sa acopere nevoile reale din scolile romanesti. Pe fondul lipsei de sprijin din partea unei persoane competente in domeniu, cadrele didactice sunt nevoite sa actioneze empiric si mai mult dupa cum le dicteaza bunul simt, experienta si valoarea lor umana. Raportul mentionat anterior si care a vizat, in afara Romaniei, si alte state sud-est-europene (Bosnia-Hertegovina, Bulgaria, Croatia, Kosovo, Macedonia, Moldova, Muntenegru si Serbia), urmareste numeroase aspecte ale integrarii copiilor cu CES in scolile romanesti, dar surprinde si dimensiunea extrascolara a problematicii: „Nu avem in Romania scoli incluzive in adevaratul sens al cuvantului, serviciile educationale de sprijin sunt ineficiente si prea putin dezvoltate, si nici mentalitatea comunitatii nu s-a imbunatatit prea mult (…).Societatea romaneasca are inca o abordare segregationista in ceea ce priveste persoanele cu dizabilitati”. La aceeasi concluzie pare sa fi ajuns si Maria Condurache, insotitoarea noastra pe parcursul acestui demrs jurnalistic: „Societatea ar trebui sa fie mai indulgenta si mai intelegatoare cu oamenii acestia, sa-i judece mai putin si sa-i ajute mai mult. Scoala ar trebui stimulata de catre forurile superioare sa-i accepte pe acesti copii si sa le evalueze progresul propriu, fara sa-i raporteze la progresul clasei, astfel incat acestia sa nu se simta tot timpul codasii colectivului. Trebuie asigurat personal de specialitate care sa se ocupe de tratarea in mod profesionist a fiecarei pobleme in parte. Sunt si cadre didactice carora nu le place sa lucreze cu copii care ridica astfel de probleme, considerand ca nu merita sa-si piarda vremea cu acestia, cand ar putea lucra cu cei superior dezvoltati, care aduc mai multe “beneficii” (desi, uneori, tocmai un copil care te-a simtit alaturi de el in momentele grele ale vietii lui iti va fi toata viata recunoscator si iti va aduce bucurii uneori chiar mai mari decat asa numitii elevii “normali”)”.
Alina-Dora Toma
